Făgăraş – Urlea 2009 (I)

O… ce tură… A trecut ceva vreme de când am fost în această tură, dar amintirile și emoțiile mă încearcă la fel de puternic. Prin ce-am trecut, nu pot să explic în cuvinte simple… a fost o experiență extraordinară pe care o voi povesti în rândurile ce urmează.

Iată-mă în concediu cu gândul la o tura pe munte. Cu cine să merg? Bogdan, proaspat operat, în convalescență, bineînțeles că nu era disponibil. Așadar, m-am gândit mai bine și mi-a venit ideea. Ia să-l sun eu pe Teo, fost coleg de serviciu, bun amic, despre care știam că se duce pe munte. Nu ne mai auzisem cam de multișor și mi-am zis că venise momentul să-i aud vocea. Nici n-a stat pe gânduri și a acceptat, deoarece este un iubitor de munte ca și mine.

Multumesc Teo pentru fotografiile făcute de tine.

A doua zi, eram deja la Ploiești cu rucsacul în portbagaj și cu Teo pe scaunul din dreapta. După o scurtă vizită la un hipermarket pentru proviziile de mâncare am plecat întins spre Brașov cu gândul să intrăm în masiv dinspre nord, prin dreptul vârfului și cabanei Urlea. Pe drum am oprit în Comarnic să luăm câteva lipii deoarece intră mai bine în rucsac, nu ocupă prea mult loc și țin destul de bine.

De la Predeal am făcut stânga, pe drumul spre Zărnești prin Tohanul Nou. După Șinca Nouă, am făcut stânga, chiar pe drumul de sub munte. Deși nu e atât de bun calitativ, ne-am bucurat că mergem pe el pentru că eram mai aproape de muntele nostru drag. După alți câțiva kilometri am văzut indicatorul de stânga spre localitatea Breaza, știind de pe hartă că de acolo pleacă trei trasee spre cabana Urlea.

Unul ocolește Colții Brezei prin stânga, al doilea merge aproximativ pe curba de nivel urcând ușor prin dreapta Colților Brezei, iar al treilea urmează, mult mai prin dreapta, valea Brezcioarei, iar apoi, urcă pieptiș spre stânga, ajungând să se intersecteze cu traseul al doilea, care după încă vreo oră de mers, ajunge, într-un final, la cabana Urlea.

În Breaza, oamenii sunt liniștiți, curați, ospitalieri, deh… oameni de la munte… Am mers până la marginea dinspre nord a localității, unde cabana Popasul Vânătorilor ne aștepta cu porțile deschise. Acolo am avut parte de o surpriză plăcută. Administratorul cabanei, un cunoscut de-al lui Teo, fost cabanier la Negoiu, un om deosebit, ne-a lăsat să parcăm mașina chiar în fața cabanei. Asta mi-a dat încredere și siguranță, că mașina nu va păți nimic, cele câteva zile de peripeții pe creste.

Localitatea Breaza – Colții Brezei – Cabana Urlea
Cabana Urlea – Vf. Moșu – Piscul Somnului – Vf. Urlea – Traseul de creastă
Vf. Urlea – Vf. Mogoș – Vf. Cheia Bândei – Colțul Bălăceni – Fereastra Mare
Fereastra Mare a Sâmbetei – Cabana Sâmbăta – Hotel Floarea Reginei

Popasul a durat cam o oră, am mâncat, ne-am pregătit rucsacii de drum, iar siesta nu se putea fără o bere rece și atât de bună încât am uitat cu desăvârșire, amândoi, să ne luăm… APĂ! Am plecat noi ca “o floare”, vorba unei colege, am trecut de mânăstirea Breaza, am trecut și de drumul forestier ce continua în dreapta pe firul apei (valea Brezcioarei), iar la vreo jumătate de oră, poate vreo oră, pe poteca din pădurea de la poalele Colților Brezei, ce să vezi?

Ni se facu’ un pic de… sete… iar bidonul… gol. Și de aici… numai gândul că nu avem apă, ne accentua setea cu fiecare pas. Prima data ne-am gândit că vom găsi vreun pârâiaș pe drum și vom umple bidoanele cu apă proaspătă. Ei aș… nici urmă de vreun pârâiaș… Am mai mers vreo oră și am dat peste o pajiște plină de zmeură și mure. Bune, coapte, dulci, dar nu prea țin de sete… Am mai cules de pe lângă trunchiul brazilor iarba numită popular măcrișul iepurelui sau măcriș de pădure. Puțin acrișoară, seamănă la aspect cu trifoiul, ne-a mai potolit pentru câteva minute setea.

Am mai mers preț de încă o oră și am dat de un indicator pe care scria că mai e o jumătate de oră până la cabana Urlea. Bucurie mare, însă soarele apuse demult, gura ni se uscase de tot, limba parcă era un obiect în plus în gură, de aveai senzația că vrei să o scuipi afară. În momentele astea mi-a venit în minte un episod cu Bear Grylls de pe Discovery, în care își păstra urina într-o piele de șarpe ca să se hidrateze mai târziu când i s-o face sete… Ce vorbești… nici urină n-aveam, pentru că mă ușurasem în urmă cu vreo oră. Dar în nici un caz n-aș fi încercat așa ceva…

Se lăsase întunericul destul de bine. Teo o luase înainte, fiind mai bine antrenat. Ulterior am aflat că luase hotărârea să ajungă la cabană și să se întoarcă după mine, cu apă; într-un moment când eram destul de departe unul de altul și nu mai voia să se întoarcă să-mi spună. Am rămas puțin surprins de decizia lui.

Neștiind de planurile lui Teo, m-am oprit să-mi scot lanterna, apoi mergeam ca teleghidat, iar pădurea, parcă nu se mai termina. Cred că trecuseră vreo 20 de minute, iar de Teo nu aveam cum să dau… Atunci m-am hotărât să mă opresc și să-mi găsesc un loc unde să pun cortul. Planul era să apuc să-l pun până să se lase bezna de tot, deși când m-am uitat mai bine fără lanternă, era deja noapte, pădurea deasă, iar cerul nu se mai vedea deloc. Locuri de cort nici vorbă, eram pe curba de nivel, în stânga deal, în dreapta, vale. Găsisem un loc mai ferit între doi brazi mai falnici, în pantă, și m-am apucat să-mi întind cortul.

Doar ce-am scos bețele și cuiele și aud în depărtare vocea lui Teo care mă striga. Edilicăăă…, încă puțin și am văzut raza de lumină a lanternei lui. Am strigat destul de încet, pentru că aveam gura uscată, dar m-a auzit. Venise cu apă rece de la izvorul de lângă cabana Urlea.

Am băut aproape un litru de apă, timp în care Teo, să-i dea Dumnezeu sănătate, mi-a spus că nu mai sunt decât vreo 5-10 minute până la cabană. Dar vezi, pentru că nu am știut, pentru că pădurea părea că nu se mai termină, întunericul devenise aprope de nepătruns și eram uscat până în esofag, nu am mai continuat drumul. În cele din urmă am strâns cortul pe jumătate desfăcut și am ajuns în sfârșit la cabană.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la izvor și să mă bălăcesc în torentul de apă.

Vă dați seama, desigur, că așa ceva nu se face la munte. Este o scăpare nepermisă unui montaniard, scăpare ce ne-ar fi putut costa chiar viața în alte condiții… Auzi, să uităm să ne luăm apă… bine că nu ne-am uitat și capul…

E bine de știut că pe acel traseu (punct roșu) dintre localitatea Breaza și cabana Urlea, nu e apă! Trebuie să vă alimentați de jos măcar cu un litru de apă de persoană. De atunci, grija primordială a mea când plec pe munte, este APA! O greșeală de genul ăsta nu se face de două ori.

În fine, ne-am culcat la priciuri, unde mirosul de mucegai persista destul de puternic, deoarece cabana Urlea este lăsată în paragină de cei ce o au în concesiune. Dar despre starea cabanei Urlea voi scrie un alt articol separat.

A doua zi ne-am trezit devreme. Eu mă simțeam epuizat (deh, muncă sedentară). Ne-am hotărât să coborâm pentru că eu nu mă simțeam în stare să continuu. După ce-am băut cafeluța de dimineață și am mâncat puțin, ne-am făcut plinul cu apă și… dacă tot trebuia să coborâm hai să încercăm un alt drum…

Am luat-o pe creasta Colților Brezei în speranța că ne vom întâlni cu traseul de coborâre de pe partea dreaptă. După câteva zeci de metri am ajuns la un impas.

Poteca se cam termina iar în fața noastră se înălțau falnic niște stânci (deh… Colții Brezei) pe care nu-i puteam trece așa ușor. Am luat o “pauză de ciocolată” și ne-am întors la cabana Urlea. Atunci ne-am hotărât să mai stăm o zi dacă tot suntem la munte, ne odihnim “ca lumea” și vom coborî a doua zi.

Zis și făcut, mi-am instalat cortul în fața cabanei pe un petec de iarbă mai plat. Teo a preferat să doarmă tot la priciuri. Eu însă mă săturasem de mirosul de mucegai. Ziua a trecut calmă, am făcut poze și ne-am relaxat. Se simțea nevoia de odihnă la mine, deoarece, ducând o viață sedentară din cauza serviciului, orice efort mai mare se simțea din plin, iar în urmă cu o zi, efortul a fost destul de mare, la care s-a adăugat și stresul lipsei de apă…

Vremea părea că va rămâne bună deși câteva fire de nori lungi și subțiri, probabil în straturile superioare ale atmosferei, prevesteau schimbări spre o vreme mai neprietenoasă. O familie de culegători de afine ne-a ținut companie în acea zi. Am mâncat afine pe săturate, dar și o tocănița extraordinară pregătită de ei la ceaun, cu de toate. A fost atât de bună… deh, apă de izvor, legume netratate, sarea gemă, totul natural. Acea zi a decurs perfect, apusul de soare superb, noaptea liniștită.

Continuarea acestei aventuri o puteți citi în partea a doua Făgăraș – Urlea – Sâmbăta – 2009 (2).

Rating 4.5 / 5. Voturi 36

Qed
Latest posts by Qed (see all)

About Qed

Pasionat de munte, fotografie și călătorii!

Leave a Reply