Vremuri… Făgăraș est-vest, 1992

  • 44
    Shares

Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă  și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu  ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu  face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru  ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

GD Star Rating
loading...
Eddie

Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!
Eddie

Latest posts by Eddie (see all)


  • 44
    Shares

About Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of