Vremuri… între Crai și Făgăraș, 1991

  • 73
    Shares

Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga  și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

  A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru  și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

GD Star Rating
loading...
Eddie

Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!
Eddie

Latest posts by Eddie (see all)


  • 73
    Shares

About Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of